Barbu Lăutaru (1780 – 1858), pe numele său real Barbu Vasile, a fost un cântăreț și cobzar celebru de etnie romă, din zona Moldovei, profesând fără cusur și animând viețile a zeci, sute, mii de oameni, preț de mai bine de 45 de ani. Contemporanii vremurilor sale îl considerau un lăutar fără egal, motiv pentru care a avut parte de tot felul de privilegii de-a lungul timpului, Vasile Alecsandri imortalizându-l chiar într-o piesă de teatru, Matei Millo jucând rolul personajului Barbu Lăutaru pe scena Teatrului Național din Iași.
Franz Liszt (1811 – 1886) a fost un compozitor maghiar și unul dintre cei mai renumiți pianiști ai tuturor timpurilor. Genurile muzicale practicate de marele artist au fost muzica simfonică, clasică și muzica folk ungurească. Viața și cariera sa ca pianist și compozitor, se structurează în 3 perioade și anume:
- Cariera de virtuoz (1820-1847) ce i-a impus călătorii, Parisul fiind „acasă”, iar pianul instrumentul spre care se îndreptau cu predilecție lucrările sale.
- Cariera de director de muzică (1847-1861) a Curții din Weimar – cea mai fructuoasă perioadă din punct de vedere al creațiilor sale muzicale. Putem considera cu desăvârșire această perioadă apogeul carierei sale.
- Cariera „descendenței” (1861-1866) corespunde cu plecarea sa la Roma și cu îndreptarea compozițiilor înspre muzica religioasă.
Franz Liszt 
Personajul Barbu Lăutaru, interpretat de Matei Millo
Context
Ne aflăm în fața unei confruntări artistice memorabile și emoționante dintre cei doi mari muzicieni, primul un geniu al muzicii lăutărești românești, iar cel de-al doilea un mare compozitor și clasic al vremurilor, reprezentant de seamă al muzicii culte.
Contextul în care această întâlnire memorabilă a avut loc se datorează turneelor marelui Franz Liszt în România. Această serie de turnee a început în anul 1846 (Timișoara, Lugoj, Arad, din nou Timișoara, Sibiu, Cluj-Napoca, Aiud, București).
În luna ianuarie 1847, marele artist ajunge și la Iași, unde a fost găzduit în palatul vistiernicului Alecu Balș, un boier cu vederi liberale, în saloanele căruia „tinerimea începuse a se aduna în fiecare lună, ca să petreacă seara în convorbiri și critici literare”. Pe parcursul turneelor sale, marele artist a fost impresionat într-un mod plăcut de muzica tarafurilor de lăutari, din care și-a notat chiar numeroase idei și motive pe care le considera „o mare vână muzicală”, ce urma să fie valorificată ulterior.
Pe 1 ianuarie 1847, când nici nu ajunsese în Iași încă, ziarele vremurilor precum „Vestitorul românesc” relatau deja că Liszt a improvizat pe tema unor cântece populare românești pe care „le-a frământat cu variații atât de felurite și de magice, încât persoanele ce erau de față, neștiind cu ce să-și arate a lor mulțumire, murmurau cu sfială un <Bravo>, care se repeta în tot salonul.”
Franz Liszt nu a putut uita acestea, iar fascinat fiind pe deplin de frumusețea și originalitatea muzicii populare românești, acesta a început să lucreze la Sibiu la o piesă amplă – Rapsodia Română.
Aceasta a fost descoperită din întâmplare în anul 1930, de compozitorul maghiar Béla Bartók, care a găsit copia lucrării într-un volum colectiv, alături de alte 15 rapsodii, la muzeul Franz Listz din Weimar. Descoperind acestea, compozitorul maghiar i-a scris muzicologului român Octavian Beu, care, surprins de această descoperire, a început propriile investigații ale acestui caz.
Turneul lui Franz Liszt pe meleagurile româneşti de la sfârşitul anului 1846 şi începutul celui următor a cunoscut, aşa cum era de aşteptat, un succes răsunător. Pianistul şi-a încântat spectatorii cu geniul, cu entuziasmul, cu vigoarea şi cu elanul său şi, mai ales, cu muzica şi cu interpretarea sa. Oamenii l-au ascultat, l-au aclamat şi l-au iubit pentru ce a ştiut să le ofere. Strofa finală a poeziei „Liszt” a lui Ion Văcărescu denotă redarea acestei stări de spirit
„Tot tonu-ţi din simţire
Românul nu-şi mai scoate .
A ta întipărire
El a uita nu poate.
Adu-ţi şi tu aminte,
Oriunde vei fi ferice,
De-aceste dragi cuvinte
Ce dragoste îţi zice”
Seara cu pricina
Ne aflăm în anul 1847, în timpul turneului pe care marele artist Franz Listz îl făcea în Moldova, mai precis în seara întâlnirii acestuia cu Barbu Lăutaru.
Relatarea acestei întâlniri urmează a fi consemnată de către T. Burada în articolul Cronica muzicală a orașului Iași ce va fi publicat în revistele „Convorbiri literare” (1 martie 1888) și „România Liberă” (12-13 martie 1888).
Astă seară, Franz Liszt fu invitat la boierul Alecu Balș, iar acesta a chemat și taraful de lăutari al lui Barbu, pentru a-i arăta marelui pianist ce fel de muzică obișnuiește a se cânta prin Moldova.
După nici un ceas, sosește taraful în frunte cu căpetenia, Barbu Lăutaru. Toți sunt îmbrăcați cu anterii mari, strânse la piept, legate cu brâie, pe cap au căciuli de piele de miel, iar în picioare au opinci cu care pășesc cu o mândrie de nedescris. Pletele lor lungi și groase le cad pe umeri. Căpetenia lor, Barbu, e un om bătrân, barba sa căruntă împletită în două îi ajunge până la piept, iar sub căciula sa ce îi acoperă fruntea toți îi observă ochii plini de inteligență strălucind. Intră cu toții în casă, pun mâna la piept și se închină până la pământ, iar apoi li se dă imediat șampanie.
Veselul Alecsandri dă semnalul, Barbu se întoarce la taraful său, face un semn cu degetul și spectacolul începe. Printre instrumentele mânuite de lăutari cu măiestrie se numără o violină, o cobză și un instrument cu coarde pentru acompaniament, care seamănă cu o mandolină. Taraful a început cu un marș național, iar boierii cei mai entuziasmați deja încep să sară cu galbeni în paharul lui Barbu zicându-i :
– Bea Barbule, bea!
Bătrânul lăutar înghite totodată şi galbenii şi vinul, căutând a ţine în gura sa galbenii, să îi scoată apoi.
– Ascultă, Barbule, îi zice Neculae Sturza, cântă-ne.
Barbu se închină până la pământ şi taraful începe a cânta: “Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic, necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântă cu un accent particular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinaţi cu acompaniamentul cântă singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte ale romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: “Tu-mi ziceai odată…».
Apoi după cântec, sub avântul unui entuziasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într-un cântec ţigănesc, într-adevăr minunat.
Liszt ascultă şi nu zice nimic. Sub influenţa acestei scene măreţe, ce are înaintea ochilor săi, el ascultă cu sfinţenie aceşti artişti ambulanţi care nici nu ştiu ce este muzica şi care doar o ghicesc. Este cu neputinţă de a se descrie cu câtă simţire şi izbucnire trag cu arcuşul, notele ascuţite ale naiului acoperă aria gravă, iar cântecul larg face să reiasă plângerea sa răguşită şi stridentă. În muzica aceasta sunt ţipete de mâhnire, izbucniri nebune, melancolice, ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp în timp de câte o frază cântată, o singură frază, care se opreşte deodată, şi revine la un anumit interval, spre a arunca în această stranie muzică, sălbaticul ei tip.
Liszt ascultă rezemat pe un scaun de stejar și mănâncă cu ochii fixați pe lăutari. Când se aude ultimul acord, el îşi apucă mâinile, iar pieptul său apăsat are un suspin de uşurare.
– Ah! cât e de frumos! – zice el.
Toţi boierii bat din palme, Liszt ia din buzunarul său un pumn de galbeni, îi pune în paharul lăutarului și îi zice:
– Să bem amândoi, lăutarule!
Amândoi ciocnesc paharele. În fundul sălii, boierii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbesc între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se ridică şi îndreptându-se către lăutar, îi spune:
– Barbule, m-ai făcut să cunosc muzica ta, am să te fac să o cunoşti pe a mea.
Bătrânul lăutar, drept răspuns, își pune mâinile la piept şi se înclină până la pământ. Liszt se pune la clavir în mijlocul unei tăceri ce s-a făcut deodată. Lăutarul cu scripca în mână, ascultă cu luare aminte, fără a-l pierde din vedere pe tainicul muzicant.
Liszt începe cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare şi a încordării nervilor săi, improvizează un marş unguresc a cărui cântec larg şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă caracteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, merge de la un capăt al clavirului la celălalt, făcând să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care vin cu încetul să se contopească în întâiul motiv. Degetele sale aleargă cu o repeziciune pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist ca un cântec de organ. Este într-adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o aşa înălţime, boierii ascultă, dar fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepe, mănâncă cu ochii pe marele pianist, nu pierde nici o notă şi fizionomia sa e straniu mişcată, în tot timpul acestei strălucite improvizaţii. Liszt se ridică în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duce drept la dânsul şi îi dă la rândul său un pahar cu şampanie, zicându-i româneşte:
– La rândul meu stăpâne te rog să bei.
Paharele se ciocnesc din nou.
– Barbule lăutar, îi spune Liszt, ce zici de această melodie ?
– E aşa de frumoasă stăpâne, îi răspunde bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu.
Liszt zâmbește cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că este de acord. Lăutarul se întoarce către taraful său şi după ce pune scripca la gât, începe a cânta marşul unguresc.
Viață de artist – vesel noaptea, ziua trist…
Barbu, mare artist, nu a uitat nimic, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repezite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutaru cântă cu amănunţime pe scripca sa toată improvizația pianistului, ce ascultă înspăimântat opera care, cu un moment mai înainte, o cântase pe clavir pentru prima dată şi pe care poate o şi uitase deja.
Taraful său îl urmează cu precizie, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu care merge cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşește cântecul, Liszt se ridică deodată şi merge drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi ia după vechiul obicei paharul cu şampanie, îl întinde, și zice:
– Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!
Când răsare soarele…
Eh, și așa trecuse noaptea celor doi mari artiști, acea noapte legendară în care amândoi, deși reprezentanți al unor genuri muzicale foarte diferite, au vorbit aceeași limbă.
Totuși, așa să fi fost oare?
Întâmplarea a avut loc în anul 1847, iar articolul a apărut cu mult mai târziu, fiind vorba de ani la mijloc. Dacă cel care a scris despre întâlnirea lui Franz Liszt cu Barbu Lăutaru a fost Gheorghe Asachi, care după cum spunea și marele Alecsandri la un moment dat, „Gheorghe Asachi, a mai vulgaritsu alte tipuri de fantasia…”, acesta scriind despre concertele lui Liszt în revista sa “Albina românească”, iar mai apoi T. Burada s-a inspirat de la el?!
Autor: Cătălin Constantin MAZILU
Surse:
https://deieri-deazi.blogspot.com/2014/09/o-intalnire-memorabila-intre-franz.html
https://leviathan.ro/primul-concert-al-lui-franz-liszt-la-iasi/
https://www.steinway.com/news/features/disparate-genius-franz-liszt