Povestea statuii lui Ștefan cel Mare își are originile în jurul lunii iulie 1818, an în care elevii lui Gheorghe Asachi au absolvit clasa de inginerie fondată în anul 1813, în cadrul Academiei Domnești din Iași. La festivitatea de absolvire, un elev a prezentat un plan al unei clădiri în amintirea poetului roman Publius Ovidius Naso, iar altul a prezentat un arc de triumf pentru comemorarea victoriilor domnitorului Ștefan cel Mare.
Proiectul Statuii lui Ștefan cel Mare
Deși ideea inițială își are originile în anul 1818, abia mulți ani mai târziu a început să se materializeze, mai precis în data de 2 noiembrie 1856 când s-a discutat, la inițiativa caimacamului Teodor Balș, într-un comitet format din spătarul Mihail Cantacuzino, postelnicul Gheorghe Asachi și postelnicul Nicolae Istrati despre proiectarea și măsurile ce trebuiau luate pentru a se putea înălța un monument în amintirea lui Ștefan cel Mare, al cărui eroism și prevedere politică asiguraseră existența Moldovei.
Proiectul statuii a fost executat de către Gheorghe Asachi și odată aprobat de către caimacam, a fost trimis mai multor artiști recunoscuți din mai multe țări, urmând apoi să se facă alegerea modelului potrivit. După trimiterea proiectului către mai mulți artiști, conștientizând costul mare de execuție a lucrării, aceștia au recurs la o subscripție publică la care să participe toți locuitorii țării, iar în acest sens a fost scrisă și o proclamație către compatrioți:
„Ștefan cel Mare a întrunit în gradul cel mai glorios întreita virtute pe care se reazemă societatea omenească: evlavia, eroismul și înțelepciunea politică, iar faptele și amintirea lui trăiesc încă în inima și îm gura poporului. Numai datorită politicii înțelepte a lui Ștefan cel Mare s-a putut păstra Moldova ca stat autonom. Ștefan cel Mare ar fi spus urmașului său Bogdan că Providența va salva Moldova. Zisele sale profetice s-au împlinit fiind cuprinse în Tratatul de la Paris (30 martie 1856). Așadar marelui nostrum erou, prin a cărei prevedere s-a păstrat Moldova, patria noastră în această epocă I se cuvine pârga recunoștinței firești. Pentru acest motiv compatrioții au fost solicitați să contribuie după putință la acoperirea costului înălțării statuii”.
La acest apel de contribuție, unii au răspuns imediat, cum ar fi un bucureștean pe nume M. Fălcoianu ce a trimis 109 ducați strânși chiar după o listă proprie de subscripție, subliniind în scrisoarea sa ce fusese adăugată galbenilor : „afinitatea de limbă, origine și naționalitate dintre locuitorii celor două principate, iar bunul simț impune a nu se face vreo deosebire între români, fie că locuiesc la răsărit sau la apus de Milcov, cu toții avem interese și tendințe comune și un asemenea efort va fi urmat de toți românii, datori să contribuie la realizarea unei opera naționale”.
În data de 11 februarie 1857 se menționa în ziarul l’Etoile du Danube, faptul că în Moldova se propusese un proiect pentru înălțarea unei statui a lui Ștefan cel Mare, proiect ce urma să primească o lovitură grea 6 zile mai târziu, pe 17 februarie 1857 când caimacamul Teodor Balș, principalul pionier al statuii, moare, locul său fiind luat de Nicolae Vogoride.
Reluarea proiectului statuii lui Ștefan cel Mare
În anul 1859, în calendarul pentru români, Gheorghe Asachi a ținut să specifice faptul că moartea timpurie a lui Teodor Balș a împiedicat punerea în lucrare a monumentului, exprimându-și totodată și încrederea că va veni și un timp în care „fiii Patriei vor depune Eroului și părintelui lor un public tribut de recunoaștere națională”. Cu această ultimă intervenție, ecourile despre proiectul statuii lui Ștefan cel Mare au fost date uitării până în iulie 1871, când în consiliul local al orașului Iași, în ședințele din 16 și 22 iulie 1871 s-a adus în discuție printre altele și reluarea acestui proiect.
Această discuție însă s-a materializat abia în 1875, când s-a constituit totodată și o comisie care a lansat un apel către toți locuitorii țării să contribuie financiar la înălțarea monumentului. Chiar și așa, problemele financiare nu au întârziat să apară, dar au fost făcute toate eforturile necesare, primind ajutor inclusive de la alte primării din țară. Executarea statuii a fost încredințată sculptorului francez Emmanuel Frémiet, acesta fiind unul din cei mai talentați și apreciați artiști ai vremii.
Marea încurcătură
În documentația din proiectul predat artistului se aflau trei imagini ce îl reprezentau pe Ștefan cel Mare – portretul făcut de Grigore Ureche, tabloul pictat în ulei ce se afla la Mănăstirea Putna, opera a pictorului Spulak și scena votivă de la Bădeuți. Dacă portretul făcut de Grigore Ureche poate fi considerat fidel, celelalte două sunt simple închipuiri.
În 1881, an în care statuia se afla încă în procesul de execuție, episcopul Melchisedec Ștefănescu a descoperit într-o călătorie de-a sa în Bucovina, pe una din paginile unei evanghelii dăruite de Ștefan cel Mare fostei Mănăstiri a Humorului, o pictură autentică, contemporană cu domnitorul. Acesta a informat imediat Academia Română despre acest fapt, apoi l-a angajat pe pictorul Epaminonda Bucevschi pentru a reproduce câteva facsimile cu portretul lui Ștefan cel Mare, pictorul descoperind ulterior la Mănăstirea Putna și o broderie cu chipul domnitorului, chip ce semăna cu cel pictat în Evanghelia de la Humor.
În ziua de 20 noiembrie 1881, au început discuțiile privind adevăratul portret al lui Ștefan cel Mare. Printre participanții la discuții se numără și Iacob Negruzzi, Dimitrie Sturza, Vasile Alecsandri, toți susținând autenticitatea portretului domnitorului din Evanghelia de la Humor, Alecsandri punând și mai mult la îndoială portretul făcut de Asachi: „Gheorghe Asachi, a mai vulgaritsu alte tipuri de fantasia, ca aprodul Purice, Dragoș Vodă etc., acest bărbat era și puțin Pictor și ca atare și l-a îmchipuit pe Ștefan cu barbă, deși figura realizată de Fremmiet este frumoasă, rămâne o ficțiune, se cade să nu neglijăm de-a pune în fața publicului adevăratul chip al marelui domnitor”.
Fremmiet trebuia informat, deși modificarea figurii ridica prețul lucrării cu încă 12.000 lei.
Însă părerile au fost împărțite, într-o altă ședință din data de 27 noiembrie 1881, B. P. Hașdeu susținând că portretul descoperit de Melchisedec era al lui Petru Rareș, nicidecum al lui Ștefan cel Mare. Pentru a ieși din acest impas, a fost solicitată aducerea evangheliei de la Humor la București, pentru a putea fi studiat portretul adus în discuție.
La reluarea discuțiilor, în ședința din 11 decembrie 1881, D. A. Sturza a spus următoarele : „Țara a voit să facă statuia lui Ștefan cel Mare, dar după ce portret? Trebuia să se facă prealabile investigațiuni la mănăstiri ca să se afle adevăratul portret. În loc de a se face aceasta, ni se dă un chip al fantasiei. Lipsa de pășire critică în priviriea cestiunilor istorice este învederată la noi. Dacă astăzi s-ar dovedi definitive că portretul tetraevanghelului de la Humor este în adevăr al lui Ștefan cel Mare, ce va fi cu statuia?”.
În ședința de la București ce a avut loc pe 24 ianuarie 1881, unde a fost invitat și pictorul Epaminonda Bucevschi care fusese angajat să cerceteze toate bisericile cu tablouri votive din Bucovina, membrii Academiei Române s-au putut convinge din toate probele aduse atât de pictor, cât și de alții, că Ștefan cel Mare a fost un bărbat blond cu fața bucălată și nu purtase barbă, nicidecum nu era așa cum îl reprezentase Gheorghe Asachi. În sesiunea generală a Academiei din 23 februarie 1882, s-a declarat fără nici o obiecție că portretul lui Ștefan cel Mare din Evanghelia de la Humor este cel adevărat, tot atunci propunându-se și crearea unui album care trebuia să cuprindă portretele marelui domnitor și monumentele principale construite de el.
Dar ce concluzii au tras membrii Comitetului pentru ridicarea statuii lui Ștefan cel Mare și ce măsuri au luat ca să poată fi corectată greșeala grosolană făcută atunci când s-a acceptat macheta statuii după descrierea și documentația dată de ei? Nimic, deoarece statuia fusese terminată și turnată, astfel că astăzi ni se prezintă o figură total străină și nicidecum aceea a marelui nostru domnitor.
Serbările dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare
La 7 mai 1882 s-a format comisia ce urma să stabilească locul unde avea să fie amplasată statuia. Comisia formată din Dimitrie Gusti, Miltiade Tzoni, N. Culianu, Gheorghe Chițu și G. Panaiteanu Bardasare s-a întrunit în ziua de 13 iulie 1882. Aceștia au propus ca amplasarea statuii să fie pe ”locul ales de marele voievod a se închina”, adică piața Palatului Administrativ și în fața bisericii zidită de el (Sf. Nicolae Domnesc). În fața Palatului se afla o cișmea și un bazin de apă, dar nu au pus mari probleme, deoarece au fost îndepărtate imediat de către autoritățile municipale. Pe data de 28 septembrie 1881 toate livrările, inclusive amplasarea statuii, fuseseră terminate și se aștepta ca guvernul să fixeze data dezvelirii, căreia s-a căutat a i se da un caracter cât mai solemn.
Înainte de 28 septembrie 1882 se terminaseră lucrările fundației și s-a redactat un document închis într-o cutie de metal așezată sub soclul statuii. În document s-a consemnat numele membrilor Comitetului (Grigore M. Sturza – vicepreședinte, Vasile Alecsandri, Nicolae Gane, Scarlat Pastia, Leon Negruzzi), specificând că suma de 135.000 lei, cât a costat statuia, s-a strâns prin „subscripție națională”. La 20 mai 1883 Consiliul municipal Iași a anunțat că s-a fixat ziua de 5-7 iunie 1883 pentru „descoperirea statuii lui Ștefan cel Mare” în cadrul unei mari serbări naționale. Și-au anunțat participarea regele Carol I, delegațiile tuturor „corpurilor constituite și ai tuturor județelor”.
Începând din colțul format de str. Sf. Vineri și str. Mare (actuala Ștefan cel Mare), prin curtea Palatului Administrativ și până la poarta bisericii Sf. Nicolae Domnesc s-au așezat „catarguri mari împodobite cu drapele și ghirlănzi” pe care s-a scris numele localităților în care au avut loc principalele lupte ale lui Ștefan cel Mare și datele lor. D. Gusti a propus ca piața palatului să fie numită „Piața Ștefan cel Mare”, ceea ce nu s-a făcut nici până astăzi. B. P. Hașdeu a fost delegat să reprezinte corpul didactic din Oltenia, deși primăria orașului Craiova nu contribuise cu nicio sumă la cheltuielile ridicării statuii.
Iașul, cum scria un ziar local, de obicei „trist și posomorît, a îmbrăcat în ziua de 5 iunie 1883 „haina serbării pentru a serba cu multă strălucire această mare festivitate națională la care va lua parte întreaga țară prin delegațiuni“.
Zorile zilei de 5 iunie au fost salutate cu 21 lovituri de tun iar solemnitatea a început la orele 10 printr-un serviciu religios oficiat la Mitropolie în prezența tuturor delegaților participanți, a școlilor de toate gradele etc. Procesiunea, în frunte cu muzicile militare care intonau marșuri naționale, s-a îndreptat la orele 12 spre piața Palatului Administrativ. La orele 12:30 toți invitații trebuiau să-și ocupe locurile indicate. La intrarea în piață procesiunea a fost întâmpinată de D. Gusti, președintele Comisiei pentru organizarea festivităților. Pe „estrada principală” au luat loc regele, miniștrii, membrii Comitetului pentru ridicarea statuii și ofițerii superiori și generali, iar împrejur un foarte numeros public.
Începutul ceremoniei s-a anunțat tot prin 21 lovituri de tun, iar după un scurt serviciu religios oficiat de mitropolitul Iosif Naniescu, a intonării rugăciunii de către muzicile militare, a urmat, la un semnal prelung de bucium, dezvelirea statuii. Unitățile militare participante au prezentat armele, muzicile militare au intonat imnul lui Ștefan cel Marc și cântecul lui V. Alecsandri Ștefan, Ștefan domn cel Mare, pe muzică de Gavriil Musicescu.
Au urmat vorbitorii în ordinea următoare: Regele, Nicolae Gane ca delegat al Comitetului pentru ridicarea statuii, Leon Negruzzi primarul orașului Iași, C. A. Rosetti președintele Adunării Deputaților, Dimitrie Sturza ca delegat al Academiei Române, Nicolae Ionescu din partea Universității ieșene, B. P. Hașdeu în numele corpului didactic din Oltenia și un delegat al studenților Universității din București.
Autor: Cătălin Constantin MAZILU